În fiecare clopot care bate peste sat, în fiecare troiță ridicată la răscruce de drum, în fiecare rugăciune șoptită în genunchi, trăiește vie credința strămoșească.
Este mai mult decât o tradiție. Este respirația neamului românesc, inima lui tăcută, dar vie, care bate din veac în veac sub ocrotirea crucii.
În Biserică ne-am botezat, în Biserică ne-am cununat, în Biserică ne-am îngropat părinții și bunicii. Ea ne-a fost alături când vremurile au fost grele, când războaiele au răscolit pământul, când comunismul a încercat să stingă candela aprinsă în sufletele noastre.
Și totuși, candela a ars. În taină, dar neclintită. Prin bătrânicile care își făceau cruce cu teamă, prin preoții care slujeau pe ascuns, prin oamenii care nu au uitat că fără Dumnezeu, omul e doar o frunză în bătaia vântului.
Credința noastră nu e opțională. Este esențială. Este glasul sângelui nostru, este moștenirea care nu se vede, dar se simte. Ne-am născut ortodocși și trebuie să murim cu fruntea închinată, cu sufletul împăcat și cu inima plină de nădejde.
Să nu ne rușinăm de Biserică, să nu ne îndepărtăm de altar. Căci fără ea, ne rătăcim. Ne pierdem busola, ne pierdem firea, ne pierdem sufletul. Lumea de azi promite multe, dar oferă goliciune. Numai în Biserică mai găsim pacea adevărată, tăcerea care vindecă, rânduiala care dă sens.
Să ne întoarcem acasă – acolo unde se aud clopotele duminica, unde lumânările ard blând, unde icoanele plâng cu noi și pentru noi. Căci acolo, și numai acolo, ne regăsim cu adevărat.
Lasă un răspuns