Cu moartea lui Ion Iliescu se închide un capitol al istoriei recente. Unul dificil, tulbure, cu urmări dincolo de viața pământească a celui care l-a ilustrat.
Pentru mine, Iliescu a întruchipat o tranziție fără ruptură reală de trecut. A preluat puterea în numele democrației, în Decembrie 1989, dar a perpetuat metodele și metehnele regimului comunist. A patronat episoade tragice – morții de la Revoluție, sângeroasele Mineriade, hărțuirea Opoziției – și a girat o „reformă” care a însemnat, de fapt, jefuirea sistematică a economiei naționale.
Din umbra lui s-au ridicat personaje și structuri care au marcat dramatic societatea românească în ultimele decenii. Nu putem înțelege ceea ce suntem astăzi fără a privi cu luciditate moștenirea sa politică.
Desigur, a avut un rol semnificativ în parcursul euroatlantic al României. Dar direcția era inevitabilă, iar meritul este colectiv.
Nu-i pot trece însă cu vederea ratarea unei șanse istorice cum a fost cea privind reunificarea Basarabiei cu România. Cum nici amprenta profundă lăsată asupra modului în care s-a făcut și se mai face politică la noi.
În fața morții, nu e loc pentru ură sau revanșă. Dar nici pentru uitare. Dumnezeu să-l ierte! Iar noi să nu rămânem cu iluzia că putem merge înainte fără să privim înapoi. Pentru că cine își ignoră istoria riscă să o repete – și în forme poate mai grave.
Claudiu Târziu, președinte ACT
Lasă un răspuns